Biserica Ortodoxa

Mitropolitul Antonie de Suroj

Ioan Botezatorul a fost Înaintemergatorul Domnului. A fost cel trimis înaintea Lui pentru „a netezi cararile” si „a îndrepta cele strambe”. si cred ca la aceasta suntem chemati fiecare dintre noi, în ceea ce îi priveste pe semenii nostri – sa îndreptam, sa netezim, astfel încat ei sa afle calea. Sa-i ajutam sa descopere calea cea dreapta pana la Dumnezeu.

As dori sa ma opresc asupra catorva trasaturi pe care le gasim în persoana Sfantului Ioan Botezatorul, de care simt ca ne putem folosi în situatia noastra – care ne pot arata ce sa facem, sau în ce dispozitie a mintii sa ne aflam.

Mai întai de toate, daca deschidem Evanghelia Sfantului Marcu, vedem ca Ioan Botezatorul este definit ca „glasul care striga în pustie”. Nici macar nu este prezentat ca un profet sau ca un trimis divin. Este atat de mult identificat cu mesajul sau, a devenit atat de nedespartit de cuvantul Domnului pe care îl vesteste si îl aduce oamenilor, încat nu mai poate fi vazut cel din spatele mesajului, nu mai poate fi auzit timbrul vocii celui ce se afla în spatele cuvintelor tunatoare ale Însusi Duhului dumnezeiesc care vorbeste prin el.

Iata un prim lucru pe care trebuie sa îl învatam. Adesea, atunci cand aducem un mesaj, oamenii ne percep pe noi – si, eventual, cuvintele pe care le rostim. Asta pentru ca nu ne-am identificat deplin cu ceea ce avem de vestit. Caci, pentru a ne identifica, trebuie sa citim în asa fel Evanghelia, în asa fel sa ne-o însusim, încat atunci cand vorbim întru dimensiunea ei interioara, în numele ei – indiferent de cuvintele pe care le folosim, si nu ma refer aici la citate – ar trebui sa fie pur si simplu Evanghelia care vorbeste, iar noi ar trebui sa fim asemenea unui glas, glasul lui Dumnezeu. Al doilea aspect se refera la faptul ca, pentru a atinge o astfel de stare, în care sa vorbeasca fara a fi perceput omul din spatele mesajului, el a acceptat sa lase deoparte tot ce înseamna egoism, tot ce înseamna acea încantare egoista de a poseda. Un om cu o inima curata, o minte limpede, o vointa neclintita, un trup calit, o stapanire de sine perfecta. Astfel încat, atunci cand mesajul vine, teama sa nu îl doboare, promisiunile sa nu îl ademeneasca; sau pur si simplu greutatea trupului, a mintii sau a inimii sa nu îl reduca la tacere, sa nu covarseasca subtirimea, limpezimea spiritului. si aceasta trebuie sa învatam de la Sfantul Ioan.

Nu fac referire aici la acele forme de ascetism, în sensul obisnuit al cuvantului, ci noi trebuie sa învatam sa fim liberi. Iar pentru a fii liberi este necesar sa dobandim stapanirea de sine. Este fundamental. si pentru a o dobandi, trebuie sa învatam sa privim – nu doar persoane, sau situatii.
Ci sa învatam sa privim la Dumnezeu, sa învatam sa ascultam de El. Ascultarea este vitala. A te supune vointei divine necesita un efort. Pentru ca voia lui Dumnezeu este nebunie. Vointa lui Dumnezeu este paradoxala. Nu poti adera la ea în mod rational, precaut. Dumnezeu ne cere adesea un act de nebunie, pe care, altminteri, nu am îndrazni sa îl împlinim. Amintiti-va de Avraam: Dumnezeu îi promite un fiu, pe care i-l daruieste. Îi promite ca acest urmas al lui avea sa fie parintele unor generatii mai numeroase decat nisipul marii. si Avraam L-a crezut. Apoi, într-o zi, Cel care i-a fagaduit acestea, îi porunceste sa-si ia fiul si sa I-l aduca jertfa, ardere de tot. si Avraam a ascultat. Nu I-a reprosat lui Dumnezeu: „Ceea ce mi-ai cerut contrazice fagaduintele de odinioara, este contrar celor promise”. S-a încrezut în Domnul, facand ceea ce El i-a cerut în acel moment, lasandu-L sa-si împlineasca fagaduintele asa cum
El stie[1].

Si cu noi se întampla la fel. Suntem chemati sa înfaptuim, zi de zi, clipa de clipa, voia lui Dumnezeu, descoperita noua în acel moment. Diferenta între fapta unui crestin si o fapta obisnuita consta în aceea ca fapta obisnuita trebuie planificata, fapta obisnuita nu poate contrazice o alta fapta. Însa un crestin nu se uita înapoi, pentru el nu trebuie sa existe miscari laterale, oscilatii. Doar o cale dreapta, înainte. Daca vrem sa înfaptuim aceasta vointa a lui Dumnezeu, trebuie sa fim asemenea lui Hristos, Care asculta, iar apoi vesteste cuvantul. Care contempla pe Tatal – Cel ce lucreaza – si Care înfaptuieste apoi dorinta, vointa si planul creativ al lui Dumnezeu. Aceasta trebuie sa învatam si noi. Însa pentru a o face, trebuie sa dobandim acea stapanire de sine, sa devenim capabili a actiona nu doar atunci cand suntem de-acord, cand întelegem, ci si atunci cand, undeva, în noi, vechiul Adam se ridica împotriva, sau atunci cand nu putem întelege, dar spunem: „Pentru ca am încrede în Tine, voi face aceasta nebunie!”.

Apoi, Înaintemergatorul mai poseda o calitate. Amintiti-va cuvintele sale: „Eu trebuie sa ma micsorez pentru ca Acela sa creasca”. Rolul nostru este sa ne „micsoram” numaidecat. Rolul nostru este sa „netezim” asprele carari, însa dupa ce am facut aceasta, sa ne dam la o parte si sa permitem Domnului Vietii – Celui pentru care am pregatit aceasta cale – sa vina. Triumfal, în slava; sau smerit, cu simplitate – asemenea intrarii lui Hristos în Ierusalim. Noi sa ne retragem, sa ne facem uitati – pentru ca atata timp cat vom ramane pe loc, impozant, oamenii nu îl vor mai zari pe Hristos.

Exista uneori momente în care absenta noastra este tot atat de necesara slavirii si lucrarii lui Dumnezeu, pe cat de necesara ne este alte ori prezenta.

Sa ne amintim cum se defineste Înaintemergatorul pe sine. Cand vorbeste despre sine, spune ca el este prietenul Mirelui. Cel ce atat de mult iubeste mirele si mireasa, încat îi aduce împreuna. Cel ce atat de mult îi iubeste, încat devine protectorul iubirii lor, a intimitatii lor, a linistii si a întalnirii lor. Cel a carui vocatie este sa aduca împreuna „mirele” si „mireasa”: Dumnezeul cel Viu si sufletul plin de viata – si sa vegheze aceasta întalnire, sa o pazeasca de orice intruziune, dar fara a lua el însusi parte la ea, ci retragandu-se în afara ei.

Acesta este felul sau deosebit de iubire, de slujire. Dar, în acelasi timp, trebuie sa fim pregatiti sa întampinam – în numele mirelui si a miresei pe care îi slujim, în numele acelui mister al iubiri lor – venirea Împaratiei, biruinta lui Dumnezeu asupra a tot ce este rau, moarte, pacat si separare, a tot ce este meschin, prea mic pentru masura si statura omului. Trebuie sa fim pregatiti a spune omului adevarul, adevarul dumnezeiesc – si nu adevarul nostru.

Amintiti-va felul în care Sfantul Ioan Botezatorul i-a vorbit lui Irod, felul în care el a vorbit multimilor. Pentru aceasta, e nevoie de autoritate – iar autoritatea nu se dobandeste nici prin rang, nici prin pozitie sociala. Autoritatea se dobandeste prin aceasta contopire a vointei proprii cu vointa lui Dumnezeu. A cuvintelor noastre cu cuvantul divin, a vietii noastre cu viata lui Dumnezeu – prin contopirea noastra cu El. Abia atunci putem cuvanta, abia atunci cuvantul nostru – oricat de dur, de taios, oricat de adevarat sau de adanc ar patrunde în trup si în suflet – va fi si cuvantul dragostei. Deoarece întotdeauna cuvantul lui Dumnezeu este cuvant datator de viata, de lumina, de iubire si de viata. Iar mai apoi, trebuie sa ne mai asteptam la ceva: posibilitatea de a nu vedea roadele stradaniei noastre.

Înaintemergatorul a murit înainte sa-L vada pe Hristos în slava. Ajungand la finalul misiunii si împlinind fagaduintele chemarii sale, a murit. A murit din cauza mesajului sau, a murit pentru adevarul divin, a murit pentru ca s-a identificat cu mesajul sau si cu adevarul. Prietenul mirelui trebuia sa se micsoreze, pentru ca El, mirele, sa creasca.

Trebuie sa ne pregatim si pentru aceasta. În fiecare caz, cu fiecare suflet, fiecare grup, eveniment sau situatie, exista un timp al Înaintemergatorului si apoi un timp în care el se micsoreaza si se stinge – poate nu fizic, dar din amintirea celorlalti, din inimile si din relatiile lor. Trebuie sa ne asteptam oricand sa fim uitati.

Cuvantul care s-a semanat este atat de bogat, de manos, încat Înaintemergatorul – cel ce a pregatit calea si a arat, cel ce a semanat – poate fi uitat. Aceasta este bucuria. Bucuria de a-L vedea pe Hristos Domnul crescand la statura deplina, ocupand pozitia Sa reala, ca Împarat si Domn, ca frate si mantuitor, bucurie si libertate a celor carora noi le-am vestit: „Domnul vine! Deschideti-va Lui”. Aceasta numeste Scriptura „pocainta” sau „convertire”.

Acum va voi spune ceea ce rosteste preotul catre credinciosi, la sfarsitul Liturghiei: „În pace sa iesim!”. Este o concediere. Însa ce fel de concediere? Una care anunta pur si simplu ca slujba s-a încheiat, ca trebuie sa iesim din biserica – în timp ce credinciosii raspund, într-un mod mai degraba ambiguu: „Sa multumim Domnului”?

Nu. Nu este vorba despre aceasta. Acel îndemn înseamna: „Ati fost pe muntele Schimbarii la Fata, ati vazut slava Domnului, ati fost pe drumul Damascului, în fata Dumnezeului Celui Viu. Ati fost în odaia de sus, v-ati preumblat în Iudeea si Galilea, în toate acele locuri tainice de întalnire cu Dumnezeu, si acum, dupa ce ati stat cateva zile în preajma Lui, dupa ce vi s-a dat atat de mult, mergeti. Bucuria aceasta nu va va parasi niciodata. Nu veti pierde ceea ce ati dobandit, atata timp cat ramaneti întru credinciosie. Iesiti acum! si, daca într-adevar ati descoperit bucuria, cum sa nu o împartasiti si celorlalti? Daca într-adevar v-ati apropiat de Adevar, cum sa îl tainuiti doar pentru voi? Daca s-a aprins cu adevarat în voi viata, oare nu veti raspandi scantei si celor din jur?” Asta nu înseamna sa începi sa vorbesti cu toti doar pe teme religioase, sau sa folosesti un limbaj „bisericesc”. Ci înseamna sa te întorci în lumea ta cu asa o iradiere, o bucurie si o intensitate, încat sa spuna toti: „Acest om are ceva pe care nu îl avea înainte. Oare cu adevarat Dumnezeu sa fie cauza? Oricum, are „ceva” ce înainte nu a avut niciodata si ce nici eu nu am – bucurie, viata, certitudini, un nou curaj, o noua, îndrazneata, viziune asupra vietii. De unde pot sa dobandesc si eu acestea?”.

Poate unii îti vor spune: „Esti nebun!”. si raspunsul în aceste cazuri – si nu sunt putine – ar putea sa fie: „Posibil. Însa un lucru mi se pare ciudat. Voi, care sunteti „întelepti”, strigati catre nebun. Iar nebunul este fericit, este plin de viata, în timp ce voi va simtiti fara vlaga. stiti ce? Haideti sa va împartasesc si voua din aceasta nebunie. Este „nebunia” lui Dumnezeu”.

Veti începe de acum. Plecati cu Dumnezeu la drum si El va va însoti peste tot. Puteti sa va bucurati pe muntele Schimbarii la Fata, puteti aduce firescul vietii pentru cei din jur. Dumnezeu sa va binecuvinteze întru bucurie! Alte cuvinte nu cunosc, decat „întru bucurie” – mergeti întru bucurie, cu bucurie, sa aduceti bucurie. Si atunci veti fi adus totul – pentru ca Dumnezeu este bucurie, este Viata.

Fie ca El sa va binecuvinteze pe toti, si nu doar pe voi, ci pe toata lumea: familiile, apropiatii, pe cei ce au fost si pe cei ce nu au fost prezenti aici, pe toti aceia cu care va veti întalni de-alungul vietii voastre.
Duceti-le si lor sclipire!

[1] Facere, capitolul 22.